ALTE SCRIERI....

DIAMANTUL
(dedicat amintirii lui NINI (Nichita Stănescu)


...poetul nu are o epoca a lui,
epoca îşi are poeţii ei...

Dacă trăgeai o linie între casa lui nenea Ticu Popescu, Muzeul de Istorie şi Muzeul Hagi Prodam, din Ploiesti, rezulta un triunghi dreptunghic, în care casa unchiului era în varful dreptunghic. Până să ne găsim gazdă, am convenit să locuim la dânşii o vreme, dar nu prea ne trăgea inima să găsim gazdă prea repede, mai ales că făceam economie de bani, iar nenea Ticu sau tanti Steluţa nu prea se grăbeau să ne dea în stradă. În acele zilele când colindam Ploieştiul, după gazdă, noi, adică eu şi fratele meu Cocuţă, am perindat prin toate muzeele din oraş, lăsând la urmă, cu bună intenţie, aceste două muzee, care erau şi cele mai apropiate, din raţiuni bine gândite.
La uşa muzeului de istorie, ne-a întâmpinat ghidul muzeului, profesorul Jercan, care nu perea era încântat de vizita noastră, sustrăgându-l de la lectura ziarelor şi ghicindu-i „amabilitatea” i-am propus să nu se „deranjeze” că ne descurcăm şi singuri.
Curioşi am luat la cercetat fiecare exponat, citind cu mare atenţie fiecare etichetă sau orice document expus. Când am ajuns la copia tezaurului „Closca cu puii de aur”, am văzut că era trecută acolo o dată ce nu corespundea realităţilor istorice. Am mers iute la ghid şi l-am chemat, spre marea lui supărare, şi i-am arătat ceea ce constatasem. „Obrăznicia” mea l-a deranjat, i-a trezit orgoliul amorţit şi deodată a devenit „amabil” de ţâfnos.
- Ia te ută, piciu a venit să-mi dea lecţii!... zise fără să privească spre greşeala ce i-o semnalasem.
Fratele, cu toate era şi este o fire tăcută şi mai retrasă, dar ferm în atitudine, când avea dreptate în ceva, nu prea se complică în lamentări, aşa că-l apostrofă fără menajamente şi cu „argumente imbatabile”:
- Pici ne pici, datoria dumitale este să ne dai explicaţii, nu să citeşti ziarele la uşă, că nu sunteţi portar, iar frate-miu are dreptate că suntem de la Buzău şi ştie totul despre cloşcă. A avut temă la ora de dirigenţie şi a fost felicitat de tovarăşa diriginte...
- Zău, şi şi-a dat şi doctoratul?...
-Tovarăşe ghid, vă rog să nu mă ironizaţi. Ăsta-i adevărul, iar acolo e o greşeală... Ia priviţi.
La disputa noastră a asistat şi tanti Marioara, femeia de servici şi crezând că suntem nişte huligani care l-au „atăcat” pe bietul Jercan, a fugit după ajutoare.
Pe uşă a intrat un tip în vârstă, slab, înalt, cam deşirat, într-un costum gri-petrol deschis, cam mototolit, cu un nas mare şi doar doi dinţi în faţă, de puteai să-l pui compostor de bilete la autobuz.
- Ce se-ntâplă, care-i problema?
Luându-l drept omul de serviciu sau paznicul muzeului l-am cam bruscat.
-Vedeţi-vă de treabă, nimic deosebit, numai că dânsul nu ştie istoria Cloşcii cu puii de aur...
- Domnule director, interveni ghidul, ăsta o face pe deşteptul şi-i şi obraznic pe deasupra.
Nu-mi venea să cred că personajul acesta îmbrăcat dezordonat, ba şi cu pantofii necremuiţi, era Nicolae Simache, directorul muzeului de care auzisem atatea lucruri frumoase. L-am privit şi cu mai mare atenţie, dar şi cu admiraţie, mai ales că-i citisem o mulţime de articole şi monografia Starchiojdului, satul natal.
-Vă rog să mă scuzaţi, dar cred că am dreptate, am intervenit ca sa scap de stânjeneală, indicând eticheta cu pricina, priviţi, aici este gresită data.
Domnul Simache a privit atent şi luându-mă după umăr a zis:
-Jercane, ştii că „Puştul” are dreptate? Să schimbi imediat ...
Ne-a invitat în biroul din spate, plin de cărţi, tablouri şi alte obiecte de colecţie, împrăştiate într-o desăvârşită dezordine. După ce m-a chestionat un pic, şi văzând că îmi place istoria şi aflând că am colindat şi toate muzeele oraşului a devenit mai amabil. Din acel moment am deveniti buni prieteni. Aproape săptămânal treceam pe la dânsul la birou. În câteva rănduri m-a invitat la diferite evenimnete cănd am avut ocazia să cunosc o mulţime de personalităţi; istorici reputaţi dar şi oameni de cultură, politicieni, etc. Cel mai drag mi-a fost George Potre dar şi Zoe Dumitrescu Buşulenga, căruia i-am făcut şi o Inpertinentă „declaraţie de dragoste”; «Sunt îndrăgostit de vorba dumneavoastră fermă, clară, amintindu-mi de bunica...»
Într-o cameră destul de spaţioasă, vis-a-vis de biroul „directorial”, cum îi plăcea să-i spună, era un fel de depozit unde erau alandala, laolaltă, tablouri, ceasuri vechi, unele chiar mai funcţionau, care aparţinuse diferitelor poersonalităţi, documente istorice etc. Stăteam cât era ziulica de mare şi le studiam pe rând. Ba un ceas de buzunar, o frumuseţe, cu capace de argint frumos sculptate cu scene mitologice, cu acordul dânsului, l-am purtat vreo săptămână să mă fălesc la cunoscuţi dar mai ales la fete. A mers la fix, nici măcar o secundă nu a rămas în urmă sau s-o ia înainte.
Îi căpătasem încrederea şi simpatia...
Într-una din zile tantii Marioara m-a chemat mai deopate şi în stilul ei, pisicesc şi râzând după fiecare frază (niciodată nu am înţeles ce era de râs), printre scuze, spuse în câteva rănduri cu sfiala m-a rugat:
-Ştiţi, domnul director, se cam dă cu treaba şi nu mănâncă. Am rugămintea să veniţi mai des şi, cred că o să vă asculte, că vă stimează mult, să-l faceţi să mănânce, că pă mine mă pune să-i pun mâncarea pe scăunelul de lângă sobă şi mă trimite la plimbare şi a doua zi, de multe ori, găsesc mâncarea neatinsă. Nu ştiu cu ce trăieşte.
Am promis că am să-l fac să mănânce măcar odată pe zi şi mi-am luat sarcina în serios, venind după cursuri direct la muzeu, unde mai întotdeauna îl găseam după maldărul de cărţi şi dosare (mereu mă întrebam cum se descurca între ele dacă mai ştia unde este locul fiecăruia).
Aşa am ajuns, într-o joi seara, la restaurantul „Potcoava”, vis-a-vis de palatul telefoanelor. O cârciumă mai de mâna a doua dar unde se mânca cea mai grozava ciorbă de burtă sau de perişoare şi friptură de viţel înăbuşită la tavă. Eram la o masă, lipită de peretele dinspre stradă, dotată doar cu trei scaune şi savuram ciorba de burtă cănd de noi s-a apropiat un bărbat blond-saten, în jur de patruzeci şi ceva de ani, cu părul cam vâlvoi-rebel şi perciuni lungi la acelaşi nivel cu părul picat până la baza urechii, cu ochii albaştri, cu o privire pătrunzătoare, acvilină, iar buza de jos răsfrântă, ceea ce mi-a atras atenţia şi, după un salut, cu tot respectul, fără nici o invitaţie s-a aşezat la masa noastră.
-Domnule profesor, sper că nu deranjez?...
-Nici gând, a răspuns profesorul. Nini, ştii că oricând eşti o prezenţă agreabilă, şi am simţit tonul ironic al profesorului apoi întorcându-se spre mine mi-l prezintă. Mi-a fost elev la Sf. Petru şi Pavel, acum Caragiale.
Bărbatul s-a întors spre mine şi întinzându-mi mâna s-a prezentat simplu:
- Nichita Stănescu! Pentru prieteni Nini.
Nu-mi venea să cred. Încă de la început mi s-a părut o veche cunoştinţă dar nu realizam de unde. Citisem dintr-un caiet găsit pe masa profesorului câteva din poeziile lui şi, de ce să nu recunosc, nu prea le-am înţeles. Au urmat apoi discuţii lungi, cu profesorul, referitoare la poezie dar şi autor, care mai întâi mi-a spus: „Va fi un nume mare în poezia românească.” Am devenit curios şi am dorit să citesc mai atent poezia asta care pentru mine era ceva nou şi ieşit din tiparul cunoscut suna altfel. Şi mai în fiecare zi citeam câte o poezie şi purtam discuţii pe marginea ei. Încetul cu încetul am prins gust, căutându-i cărţile, mai ales după ce i-am citit „O viziune a sentimentelor” şi „Oul şi sfera”apărută cu un an în urmă. Ba chiar am învăţat pe de rost câteva, cele ce mi-au plăcut mai mult, mai ales îndârjit de „domnul Director”, care mă uimea recitându-mi mereu una-două poezii ale lui Nichita, dovadă a preţuirii dar şi a mândriei că i-a fost descoperitor...
Am privit cu alţi ochi musafirul. I-am spus că i-am citit poeziile din caietul de la domnul Simache, că i-am cumpărat cărţile şi ca o dovadă i-am recitat una, ceea ce l-a încântat. Am început să discutăm despre poezie, uitând de ciorbă, aşa cum o vedea el, şi ne-a recitat câteva, descoperindu-i stilul original. L-am captivat şi drept mulţumire mi-a scris câte o poezie pe fiecare dintre cele două şerveţele ce erau alaturi de farfuriile noastre cu ciorbă (păcat că s-au făcut scrum la incediul din 1983 unde mi-a ars jumătate din bibliotecă şi staţia e emisie-recepţie pe care abia o terminasem de construit).
Profesorul şi-a reamintit cum a descoperit înclinaţiile fostului elev către poezie.
-Era un timid, a spus profesorul, şi dintr-o întâmplare am dat peste câteva poezii de-ale lui. Mi-au plăcut, chiar dacă erau multe „influenţate” după poeţi consacraţi. Am simţit croiala bună... Era cam în anul următor izgonirii regelui. Începuse, cu timiditate, să se înjghebe primele cercuri literare, unde comuniştii îşi strecurase oamenii şi securiştii. Cu toate astea l-am sfătuit să meargă pe la cenacluri, că numai aşa poate să-şi „definească un stil”. La început nici nu prea vrea să audă.
Totuşi mi-a urmat sfatul şi când i-a venit rândul să citească, nu prea l-au înţeles, dar mai ales că poezia lui era, aşa cum ti-am mai spus, cu influenţe ale precedesorilor şi l-au smotocit rău, iar adolescentul Nini nu accepta aşa ceva, el considerându-se, deja, un mare poet, că de, doar ştia „opinia”, celor ce-l ascultase şi mai ales a familiei. Să fi văzut ce nervos şi iritat era. Nu-i aşa, Nini?
-Păi cum să nu fiu supărat când sala era plina de „muncitori-poeţi”, care se dădeau mari poeţi şi critici şi după mine nu aveau nici o valoare.
-Nu-i chiar aşa. Erau şi câţiva buni printre ei, mai ales critici buni, adu-ţi aminte.
-Asta-i drept, viitorul a confirmat, când s-a cernut neghina, de aceea m-am conformat sfatului d-voastră.
-Şi ţi-a prins bine.
-Şi ce-a urmat, am intervenit curios.
-Atunci i-am spus: „Mă, Nini, un diamant când este găsit în pîmânt, n-are nici o valaoare. E doar un simplu bolovan, poate ceva mai strălucitor. Dacă intră pe mâna unui bijutier priceput şi-l şlefueşte bine, devine valoros. Şi apoi şlefuitul cu ce se face? Cu săpun? Nu, cu raşpelul şi şmilgherul. Aşa că mergi la cenacluri şi lasă-te şlefuit. „Bine, dar aici nu-s bijutieri buni...”, mi-a replicat. N-ai de unde să ştii. Şi apoi deja ai încăput pe mâna unui şlefuitor bun. Că acela care te laudă, te face să te automulţumeşti şi te plafonezi, ba chiar să regresezi. Pe când o critică este şlefuitorul cel mai bun. Cei ce te critică să-ţi fie prieteni, altfel rămâi un diamant neşlefuit.”
Şi din vorbă în vorbă nici nu ne-am dat seama când a trecut timpul şi chelnerul, cu oarecare sfială, l-a întrebat pe profesor dacă doreşte să i se reîncălzească ciorba, că se apropie ora închiderii...
Profesorul a avut dreptate. Şlefuitorul şi diamantul au conlucrat şi au fost cei mai buni... Timpul a confirmat-o...

Buzău, 31 martie 1993, când nini ar fi împlinit 60 de ani.


BOCET

Nu mai daşi pe la icoane,
d-aia te-ai pierdut, Ioane…
Singur ţi-ai facut dreptate
cu cuţitul pe la spate,
de-ai belit la drumul mare,
cum trecea, pe fieşcare…
Nu-ţi sterseseşi din făptură
caşul încă de la gură
Hămesit cum fuşi de foame
te-ai crezut haiduc, Ioane.
Curvele de tot ce sunt
te-au fost legănat în cânt;
Tot te-au încălzit cu dor
şi dulceaţa vorbelor…
Şi te-ai potrivit la soaptă,
minte crudă şi necoaptă,
calea-n codru de-o luaşi
plin de visuri şi de caşi
Dară iarna n-o ştiui,
nici ce-abate vântul şui…
…Treişpe lupi te-au încolţit,
foamea de şi-au izbăvit
şi te-au încălzit cu dinţii
carnea ta şi ochii minţii,
de te duci cu paşi desculţi
leganat în treişpe burţi.

ALFA

Mai departe, mai aproape de centrul
spaţiului,
inima mea se consumî.
Capul meu, ca o flacără de lumânare,
mereu îşi perde ochii fierbinţi
arzând mâinile tale nevăzute.
El îşi hrăneşte lumina
din seninul trunchi
pe pământ şi pe mare.
Minunată pradă şi sprijin
al foamei- pământul -
Minunat prilej de sete - marea.
Flacără înceată, pierzându-şi ochii

mereu fierbinti,-
arzându-ţi mâinile.
CHEILE

Lanţul cu chei mi-a căzut din stele în creier,
mi-au zornăit minţile de durere şi de sunet.
Trupul meu tot deveni o cheie de fier,
Doamne, pentru o uşa uriaşă
la al cărei lacăt nu am cum să ajung,
decât numai dacă mă ridici în brate.
Haide, cât eşti de mare, tu,
haide, cât eşti tu de indiferent,
răsuceşte-mă şi rupe-mă
şi deschide odată uşa aia!
Haide, deschide-o odată!

A MURI ÎN ZBOR

Brusc, pasărea a murit în zbor;
ca o pupilă piezişă taie un nor.
Şterge cu aripa flască
steaua verde gata să nască.
Suna murdar şi greoi
prin aripa ei, aerul a noroi.
Cade din ce în ce mai încet
spre secret.
Din interiorul cel mare spre interior
fără trepte şi neagră,
clătinându-se pentru nimeni
sporind cu greaţă singurătatea...
Loveşte frunza, fructa;
urmează un sunet de picior de animal
în fugă atingând pământul
inundat
de lacrimi independente de ochi,
de umezeală independentă de frig,
de tăcere independentă, migratoare.



Instinct criminal refulat

Lui Adi Ţibuc
cu pioasă amintire.

Ştiam ca şi-a cumpărat puşcă, dar nu-mi venea a crede că până la urmă v-a deveni un împătimit al partidelor de vânătoare. Mai târziu am aflat că nu exista o partidă de vânătoare sau vreo acţiune a asociaţiei la care să nu ia parte. Cum prindea o fereastră în activitatea lui profesionala şi politică, uitasem să vă spun că, mai mult la indemnul maică-si, a intrat în politica unde nu prea se strofoca, ei bine cum fuguţa la asiciaţie. Era la curent cu toate acţiunile şi ca să nu-i scape ceva dădea telefon. Această pasiune îl acaparase atât de mult că ori de câte ori ne întâlneam nu scăpa ocazia să povestească măcar o mică întâmplare vânătorească. Punea atâta suflet în ceea ce povestea încât nu-l mai recunoşteam pe vechiul şi bunul meu amic, care, ce e drept, nu era un taciturn dar nici un mare povestitor. Bănuiam în el un tip pasionat de filatelie, de jocul de bridge şi şah, dar nu şi de vânătoare.
Aşa se face, că într-o seară mă trezesc că-mi bate la uşă si, fără drept la replocă, îmi comandă să mă pregătesc cu cele necesare pentru a merge la o partidă de vânătoare pe care am s-o regret daca o scap. Insistentele au determinat-o pe soţie să treaca de partea lui şi aşa vrând nevrând, a doua zi dis de dimineaţă, pe la patru jumătate, am urcat in maşina lui alături de încă alţi trei „confraţi de arme” si am pornit-o voiniceste către locul de „adunare”. Constatai că prezentările nu au fost necesare că Adi îi pusese la curent de prezente mea. Încercau din răsputeri să mă captiveze, prin ceea ce povesteau şi atunci mi-am dat seama de jocul amicului meu. Poveştile lor curgeau firesc schimbându-şi rolurile, de parcă totul se desfăşura după un scenariu, bine pus la punct dar fără un regizor.
Stăteam chitic în locul meu şi încercam să mă dumiresc de scopul acestei acţiuni, că altfel nu aveam cum s-o numesc. Mă simţeam puţin stânjenit, ca o fată mareaflată la primul peţit, iar Adi se făcea că nici nu vede situaţia în care mă aflam şi zău că-mi venea să-icer să oprească şi să-i spun ca renunt şi că mă intorc acasa, pe jos sau cu o oczie, cu ce-o fi, numai să se sfârşească odata comedia. Nu mă aşteptam ca Adi să-mi facă el una ca asta, mai ales de la el care era un tip finuţ, cu mult bun simţ şi care nu ar fi supărat pe nimeni, chiar dacă ar fi avut motive întemeiate.
Copleşit de gânduri si revoltat de atitudinea „bunului meu prieten”, priveam pe geam la peisajul tomnatic, argintat de poleiala lumini care abia mijea anunţând soarele cea avea să se ivească, poleind în aur vârfurile copacilor.
-Madi, ce stai aşa posac, de parca am merge la un priveghi şi nu la o partidă de vânătoare?- mă trezi din gânduri Adi cu vocea voit persuasivă la care se desluşea o nuanţă ironică.
-Măi dragă, ce vrei să fac, să joc şi să chiui? Am dat replica ţâfnos.
-Nu mai fii ţâfnos. Mâine seară mai vorbim şi atunci să vedem tot mutra asta acră o s-o ai?
-Cum mâine seara? Nu ne întoarcem astăzi?- simţeam cum mi se urcă sângele la cap si mă apucă năbădăile.
-Fani mi-a dat dezlegare să te aduc şi peste o săptămână. Ba ţi-a pu tot necesarul pentru o noapte la cort, si mă privi cu coada ochiului zâmbind ironic.
-O săptămână! Ţipai cu disperare la gândul că trebuie să suport acest supliciu atâta timp fără voia şi consimţământul meu.
-Auzi domnule, de când nu i-ai mai dat şi Fanei un „liber”, ai? Domnilor vreau să vă arăt un pezevenchi de pensionar, care stă pe capul femeii de-i mănâncă zilele ce n-aţi mai văzut. Toţi prieteni lui ştiu că-i un mare gurmand, dar acum a descoperit că-i un mare mâncau de suflet gingaş de nevastă. Stă toată ziua pe capul ei si-i mănâncă sufletul. –si în priviri i-am întrezărit un licăr de răutate.
-Hai, domnule, termină cu prostiile, că lumea chiar o să te creadă. –am replicat cu năduf. S-a plâns Fani?
-Ce trebuie să se plângă, parcă eu nu văd? Ia spune de când nu ai mai iesit din casă? Cred că de mai bine de o jumătate de an, de când te-ai apucat să-ţi aranjezi reţetele şi ţi-a intrat în cap să scrii o carte de bucate. Si apoi cu internetul ala, tot la taclale stai cât-ă-i ziulica de mare. Vrei să zici că nu-i aşa?
Am tăcut de teamă că Adi să nu mă persifleze şi mai tare, ştiindu-i meteahna de a ironiza ori de cite ori prindea o ocazie, iar ironiile lui erau necruţătoare.
-Să ştii că de mult Fani m-a rugat să găsesc un motiv să te scot din casă –sparse Adi scurta tăcere care se instalase. Ei bine nu vroiam să-ţi spun dar că tot mă obligi s-o fac, toată tevatura asta cu partida de vânătoare a cam fost aranjată mai mult pentru tine. Mai mult nu-ţi mai spun. Şi acum să nu-ţi crească ceva corniţe, să te împăunezi, că n-oi fi tu acum măria sa regele care i se cuvine totul.. Ai sa vezi tu....
Chiar că mă incita. Oare ce-o fi pus la cale şi Adisor acesta că-i în stare de multe năzbâtii? Hopa, am început să-l alint, m-am trezit dialogând cu mine însumi. Pe lungă alte rele pe care le are Adi, are un cult al amiciţiei, pe care ştie să-l cultive si să-l întreţină. De aceea este indragit de toată lumea si nici macar nu poti sa te superi pe el, chiar daca inteapă rău de tot ironiile lui dăcă-l scoţi din sărite.
Ei, cred că am ajuns. La marginea unei liziere erau parcate un palc de maşini şi un grup mărişor de vânători, că îi trada uniforma şi armele aflate în cumpana sau la umăr. Printre ei mişunau câinii care încotro, dornici să treacă la treabă şi se uitau, din cand in cand, cu reproş la stăpâni care in loc sa vaneze satau la taclale iar unii tutnau de zor.
-Salut, fratilor, iaca l-am adus pe odiosul de care v-am vorbit, şi incepu să-mi-i prezinte pe fiecare. Când a ajuns la un mosneguţ cu o mustăcioară de-i acoperea juma’ de faţa, il luă de braţ şi-i zise aşa ca să audă toată adunarea:
- Nene Iliuţă el este cel de care iţi spuneam ce se laudă, la toată lumea, că ştie 101 reţete cu iepure. Dar să lăsăm pe mai tarziu... Şefu ii dăm drumu’?
-Doctore, ar trebiu să te ciugulim că ai cam intarziat, ştii obiceiul, dar azi te iertăm pentru că ai şi motiv. Vasilică e cu trupa în vale şi abia aşteaptă semnalul. Madi merge cu tine sau?...
-Şefu’ scăpaţi-mă măcar acum de prezenţa uriciosului ăsta nemernic ce o viaţă mi-a mâncat zilele, o luai eu inainte si ma alaturai Sefului.
-Fiecare la locul stabilit. Adi uite acolo langa tufa aia de mure iti este locu’... Place nu place, asta-i, asa a picat sorocul. Dacă înjuri pe cineva înjură pa nea Ilie că el a tras pentru tine. Stimabile, şi mă lua de brat de parcă ne-am fi cunoscut de o veşnicie, sper că ştii să tragi cu puşca, doar eşti cătană de-o viaţă din câte înţeleg, făcând aluzie la statutul meu „de fost militar activ”. Uite, cu toate că nu-i legal, la propunerea lui Adi şi pe răspunderea lui, ţi-am făcut rost de o puşcă. Poftim şi o cartuşieră şi hai la standul care ţi-a picat. Apropo, nu puteai să te îmbraci mai „pestriţ”? că la vânătoare nu se vine aşa colorat, nu te-a instruit deloc Adi şi ar trebui să-l pedepsesc.
-Mia spus că mă ia la o partidă de vânătoare pe care am s-o regret dacă refuz, crezând că mă ia pe post de hăitaş sau... bucătar, că mi-a mai făcut surprize din astea.
Mi-a pus în braţe armamentul şi o vestă de camuflaj care îmi era cam mare..
Am pornit pe o cărăruie şi după ce am trecut de un dâmb ne-am intersectat de un drumeag care se pierdea şerpuind în adâncul pădurii, care acum era şi mai deasă dar şi mai bătrânăcu copaci mari, groşi, mai ales stejar şi carpen. Ne-am oprit în partea cea mai ridicată. Şefu’ a înfipt în pământ o ţepuşă pe care abia acum am văzut că o purtase sub braţ alături de puşcă.
-Aici îţi este locul. Vezi gorunul ăla mare, ăla de lângă bolovanul de colo, şi îmi indică direcţia cu ţeava puştii.
-Da.
Şi întorcăndu-se spre dreapta ridică iar ţeava.
-... şi tufa aia de mure din marginea poeniţei?..
-Da, am răspuns automat.
-Asta-i lumina ta de tragere. Numai în între aceste repere tragi dacă vine ceva. Să nu te grăbeşti să tinteşti cu atenţie şi apoi apeşi lent pe trăgaci. Altfel ratezi.
Şi ca să fie convingător şi-a pus puşca la ochi ca şi cum ar fi urmărit viitoarea victimă, exact pe „lumina” de tragere indicată mai devreme.
-Ai mai tr as cu puşcă de vânătoare?
-Da, mai de mult când un coleg de servici m-a rugat să-i aranjez o partidă de mistrţi în zona unde lucram.
-Da? Şi unde ai lucrat?
-Obiectivul era pe dealul Ciuhoiului. Îl ştie toată lumea. Faină zonă...
-Aaa, ştiu, am fost de multe ori la vânătoare în zonă. Ai dreptate faină zonă şi cu fond de vânătoare bogat. Şi cum nu te-ai luat de vânătoare, că delurile alea sunt pline de vânat şi mai ales de fazani şi mistreţi?
Îi citeam in priviri nedumerirea şi parcă şi o undă de ividie. Poate că avea dreptate, că în fiecare zi cănd mergeam, în timpul liber, prin pădure se vedeau urmele de râmătură de la porci şi nu exista plimbare fără să nu dau peste un cârd de fazani ce ţâşneau ca nişte fanioane multicolore din tufişuri. Cu timpul aflasem care le era sectorul de cuibărit şi mă apropiam încet, să nu-i sperii si urmăream, fascinat, dansul cocşilor cu penajul lor multicolor că mă fascinau. O furmuseţe la care nu mă săturam să privesc că uitam că a trecut timpul pauzei şi întotdeauna întârziam. În mai multe rânduri i-am fotografiet, dar nu preami-au reuşi pozele, dar le pastrez ca pe o scumpă amintire. Acum îmi era dor de acele clipe dar şi de locuri. De, asta-i soarta pensionarrului... să trâiască din amintiri. Uite că acum Adi a făcut bine că m-a scos din casă, de parcă ar fi ştiut el ceva şi încep să-i fiu recunoscător. Mi-a trecut supărarea.
-Zău că nu te înţeleg...
Mă terzi din meditaţie Şefu’
-Nu, şi bine am făcut. La un moment dat a fost o discuţie pe această temă, mai ales că inspectorul şef fiind într-o „vizită de lucru” să vadă, împreună cu prim secretarul de judeţ, pe bulgari, un meciurile de la campionatul mondial, ne-a sugerat aceasta. M-am opus din considerente bine argumentate. Măcar odată pe săptămână, seara, se auzeau împuşcături în pădure, bineânţeles de la braconieri şi dacă s-ar fi ştiut ştiut că deţinem arme, s-ar fi aruncat vina pe noi. Omologii nostri din ţară, care aveau puşti, au avut de suferit, fiind ţinta braconierilor, care aruncau vina pe ei, făcând zeci de reclamaţii la inspectorat. Aşa, noi am avut linişte.
-Da, ai dreptate, şi, totuşi, niciodată n-aţi avut măcar, aşa, o „scăpare”?...
-Sincer? Da! Eram în relaţii bune cu paznicul de vânătoare, dar şi cu doi vânători din sat, nea Gică Arghir şi nea Mitu. Nea Gică Arghir cum afla că sunt de servici şi era prin zionă, îmi făcea câte o vizită. Stăteam la taclale pe jardiniera de flori cu un bidonaş de vinişor între noi. Era un tip tare haios şi de chef. Odată a venit cu o halca aşa de vreo 3 kile de „pulpă de porc, că am tăiat unu’ ieri aşa cam la o sută jumate de ocale” şi m-a rugat s-o pună bucătarul la tigaie înăbuşită cu o ţâră de vin alb, adică un bidon de 3 litri. „Nu-i prea mult?” am întrebat . „Nu deloc, că dacă bucătarul şi cei din jur nu gustă şi ei nu-i iese friptura cum trebuie.” Am înţeles aluzia şi i-am spus că sunt de acord cu o condiţie; să bem cu toţii la friptură, că altfel cine ştie.... După un timp vine bucătarul tare agitat şi m-ă cheamă discret deoparte şi-mi şopteşte la ureche. „E stricată pulpa, că miroaseee...” „Nu se poate” am replicat că doar o văzusem înainte de a o da bucătarului, se vedea că-i proaspătă, dându-i indicaţii şi cum s-o tranşeze şi s-o facă. „Veniţi să vedeţi” insistă bucătarul. „Ce s-a întâmplat”, întrenbă musafirul ca şi cum ar fi ghicit subiectul discuţiei noastre. „Bucătaru spune că ceva e neânregulă cu carnea. Cam miroase...” „Nu-i problemă. După ce o prăjeşte puţin pe ambele părţi, să adauge vin până o acoperă, să pună capac pe vas, aşa dispare şi mirosul şi se fragezeşte. A fost vier.” Bucătarul a făcut aşa cum i s-a indicat şi cănd a adus să gustăm întradevăr nu mai mirosea numai că era cam aţoasă şi l-am chestionat, nwedumerit de ce-i aşa de aţoasă, că parcă zicea că înăbuşită în vin se fragezeşte. „Alaltăaseară am stat de pază la vie şi sinucigaşul ăsta de vier m-a atacat, aşa că am fost nevoit să mă apăr şi din greşeală l-am nimerit între felinare.” Era clar ce vier era, nu oricare, mistreţ. Sigur nu fusese de pază dar am fost nevoit să-i dau crezare. După ce a luat ceva mai consistent la bord din bidonul dintre noi i-a venit chef de cântat şi cum nu avea cine să-l acompanieze a transformat uşa de la sufragerie în contrabas, ţinând-şi hangul plimbând, apăsat,degetul mare, în sus şi în jos, pe geamul uşii.
Altă dată am plecat în pădure şi Mariana, căţeaua noastră, s-a luat după mine. După ea au venit şi Leu şi Dolfu, copiii ei. La un moment dat au dat semn de agitaţie şi am întrebat-o ce-i. Se uita în ochii mei de parcă îmi cerea consimţământul să treacă la vânătoare, mai ales că uitându-mă în direcţia în care celilalţi priveau cu mare atenţie, am zărit un căptior cum păştea liniştit. A scos doar un „sst” scurt şi, ca la comandă au plecat spre el. Mariana pe mijloc ceilalţi pe margine îndepartându-se pitulindu-se că aproape se făcuse una cu pământul. Am rămas locului şi i-am privit cum au făcut un evantai în jurul viitoarei victime şi la comanda Marianei au încolţit căpriorul din trei părţi că aceasta nu mai aveau încotro s-o apuce. Mi-a fost milă şi am avut mustrări de conştiinţă. După ce au pus căpriorul la pământ m-au aşteptat. Îi rupsese beregata din care ţâşnea sânge şi abia se mai sbătea. Acum am înţeles de ce paznicul de vânătoare tot îmi spunea ca dacă-i mai prinde, fără jujău în pădure îi împuşcă. A urmat o mare dilemă. Ce să fac acum cu victima. Era periculos să merg cu el la obiectiv, mai ales că vreunul dintre soldaţi s-ar fi scăpat şi, doamne fereşte... Am ales o altă strategemă. Sub ptretextul că vreau să tai nişte araci am luat doi soldaţi şi ca din întâmplare am dat peste „hoit”. Bineâmţeles că l-am luat ce era să-l las acolo, că se vedea că a fost victima câinilor noştrei şi cum ştiam că ţin foarte mult la câini, le-am spus că ar fi bine să nu spună nimănui de întâmplare că altfel vom avea necazuri cu paznicul de vânăaoare. Abia aşteaptă să-i prindă în pădure şi să-i înpuşte . Aşa se face că la nasterea fiului meu soţia a fost tratată numai cu friptură de căprioară.
Şi au mai fost şi altele...
-Zău că ei nu aş fi rezistat tentaţiei., conchide Şefu’.
-Păi tocmai de-aia. Şi totuşi nu am fost chiar uşă de biserică. Am mai „păcătuit” şi noi de câteva ori, dar fără ca ceilalţi să afle ceva, cu toate că eram la curent cu orice mişcare. Mă chema bucătarul să gust şi eu din „trofeul” colegilor, cum şi ei gustau din al meu.
- Hai să revenim la oile noastre. Reţine, sub nici o formă să nu te abaţi în afara zonei. Şi ca să nu ai probleme nu te indepărtezi de păruşteanul ăsta mai mult de unmetr, un metru jumate. E clar? Nu părăseşti standul decăt cănd se dă stingerea. Ok?
-Ok!
-Huo!.. şi să nu tragi decât după semnal.
M-am uitat nedumerit după el mai ales că în loc de rămas bun îmi aruncă o înjurătură. Mai târziu am aflat, că aşa cum pescarii , din superstiţie nu-şi urază succes, nici vânători nu-s mai puţin superstiţioşi.
După ce a dispărut în desiş, am început să inspectez împrejurimile. În spate aveam culmea golaşă pe care se vedea păscnd, în depărtare, o turmă de oi. Mai la vale pe o coastă un cătiniş des verde-argintiu împestriţat cupuncte galben-portocalii dovadă că s-au copt, hotărându-mă ca la plecare să culeg o trăistuţă pentru iarnă. În faţă, pădurea era nici prea deasă nici prea rară, cu tufe de zmeură în luminişuri şi ferigă unde umbra era mai deasă. Aerul proaspăt al dimineţii îmi umplea plămânii învirându-mă, iar căntecele păsărilor, văzute şi nevăzute ale pădurii, îmi mângâiau urechie stresate de sgomotul citadin, liniştindu-mi creerul îmbâcsit de toţi stimuli criminali ai aglomeraţiei urbane. Foşnetul frunzelor mă învălui într-o stare moleşeală fizică şi mentală, viguroasă şi meditativă, copleşit de frumuseţile naturii pe care începusem să le uit de cănd mă pensionasem. Culoarea gălbuie-maronie a frunzelor de toamnă ale pădurii desena o simfonie de culor îmbietoare şi relaxante. Gândul nu-mi era la vânătoare ci mai mult la peisajul dumnezeiesc pe care că aproape îl uitase. Adi, dragă, i-am mulţunit în gând bunului prieten, chiar că ai făcut o faptă bună scoţându-mă din starea de ramoleală care începuse să mă subjuge, odata cu internetul şi scriitura. Tare mult aş fi vrut să-i mulţumesc, numai că nu era prea aproape ca să mă audă.
Dintr-o data se auzi sunetul cornului, la care au început să se audă chiote şi bătai de toacă în vale, chitele şi bătăile hăitaşilor în trunchiurile copacilor să răscoleasc vănatul trimiţându-l spre moarte. Da, am zis bine spre moare, că asta eram acum. Tare mult mi-aş fi dorit ca vânatul să fie în altă parte şi nu în bătaia puştilor. Instinctiv mi-am îndreptat atenţia în directia de unde trebuia să vină victimele. În dreapta mea s-a auzit o împuşcătură, ba două. Oare cine-i norocosul, dar ghinionistul? În mine era o amestecătură de milă dar şi de invidie. Pe deoparte doream să nu înpuşc nimic, dar şi orgoliu şi instinctul animalului preistoric mă mâna spere a ucide. Da’ de ce să ucid, că am din ce trăi, am de toate, nu mor de foame, eu sau familia? Bine ce ar fi rău o bucaţică pe masă de ceva mai altfel decât bucatele zilnice? Şi apoi eu să fiu mai prost, că doar ştiu să trag cu arma. Ce mare diferenţă între pistolet sau AKM şi arma de vânătoare?
Hăitaşii se auzeau din e în ce mai aproape şi pocnetele puştilor mai dese şi din toate părţile. Multumeam lui Dumnezeu că spre mine nu a venit nimic, ba a fost un fazan, sau mi s-a părut, care nu prea m-a interesat, cu toate că nu strica unu la ciaun, aşa că l-am ignorat, poate spre bucuria lui. Deodată în stânga mea s-a auzit un foşnet. Am îndreptat puşca într-acolo şi doi ochi mari ca două stele mă priveau cu duioşie. Mi-am reamintit desenul color de pe cartea lui Labiş şi ca o străfulgerare mi-a trecut prin cap poezia Moartea căprioarei şi parcă vedeam aceiaşi căprioară cum o descria poetul. Am ridicat puşca şi în loc să apăs tragaciul am început să strig „fugi”, să dau disperat din mâini. Ea se uită nedumerită, o clipită, spre mine, aproape privindu-mă în ochi, apoi făcu un salt şi dispăru în desişul pădurii. Inima îmi tresălta voioasă şi mă felicitam că degetul nu a apăsat tragaciul. Eram mândru de gest şi orgoliul vănătorului dispăruse complet. Ce caut eu aici, m-am întrebat, dar tot eu îmi dădeam răspunsul; mă relaxez. Am Frânt puşca, fără să scot cartuşele şi m-am aşezat pe cioata de stejar.
La un moment dat în apropierea mea un hăitaş îmi făcea semne, disperate, să mă apropii de el, arătându-mi totodata o tufă. M-am apropiat şi ce să vezi? Pitulat şi speriat, sub tufă, statea un iepure, paralizat de frică.
-Ia-l... mă îndemă baiatul arătând cu coada baltagului.
Am îndreptat puşca, simţind cum îmi tremură toată carnea pe mine, am ochit şi am apăsat pe trăgaci mai mult ca să fac hatârul hăitaşului. Iepurele a început să se zbată, iar hăitaşul l-a pocnit cu muchia baltagului între urechi.
-Gata, l-aţi împuşcat, a zis hotărât dar, totodată percepându-i tonul ironic.
Spre ruşinea şi totodată mândria mea, a fost primul şi ultimul meu mare trofeu „vânătoresc”.


**
*

DINU MILOGU’

Bunicul meu, ţăran cu ceva avere şi mai citit un pic decât ceilalţi concetăţeni, avea o mare plăcere cănd mergea la Bucureşti cu deiverse treburi, şi astea se întampla de câteva ori pe an. Îmbrăcat în "haine nemteşti", elegant şi ferchezuit, că doar mâinele bătătorite de plug îl trădau, după ce-şi termina treburile mergea pe Lahovari unde era un birtuleţ tare intim şi plăcut, "LA Profir". Comanda o cinzeacă de mastică, o friptură din ceafă de purcel făcută de coana Miţa, bucătăreasa, alături de doi mici, totul garnisit cu cartofi prăjiţi şi o salata nemţească şi, bineînteles, stropită cu o sticlă de Francuşă de Dragasani. Atunci uita de toate treburile şi necazuirle şi se simtea "boer", cum îi plăcea să spună. Şi fidel propriei butade, că nu-i bărbat şi miroase a prost, ăla de nu are întotdeauna o sută-n buzunar şi nu trece macar odată pe la alta, înopta nu la hotel ci la o „prietenă”. Toate aste până într-o zi cand a descoperit cine-i patronul birtului şi când cu obidă a hotărât sa nu-i mai calce pragul.
În urbea noastra pe la sfârşitul anilor 30, ai secolului trecut, erau două incontestabile personalităţi; Ilie, vuturul pleşuv pripăşit în gară, ce mergea elegant şi mândru printre călători ce-i dădeau cârnaţi, salam sau carne crudă luate de le restaurantul de pe peron şi care în fiecare zi la o oră anumită aştepta la uşa vagonului restaurant tipsia cu carne, plătită de Garofidi, propietarul morii. Celălalt era cerşetorul Dinu Milogu, care în fiecare zi de sâmbătă şi duminică era la intrarea în Piaţa Mare. Avea un anume fel de a cerşi şi toti îl simpatizau şi nu era trecator să nu-i pună un bănuţ în palma întinsă, curată, nu ca a altor cerşatori, mizerabili şi zdrenturoşi, în care păstra, „de sămânţă”, mai mereu o monedă. Omul cerşea dar cu o anumita demnitate:

"Di dai vere şi matale,
La neica ceva parale,
Că-i ziua matale,
Să traiesc şi eu,
Daţi-ar Dumnezeu
Mii şi milioane
În buzunare.."

De aceia ii se mai spunea şi "poietul", iar mulţi susţineau că ar fi de viţă nobilă, scapatat din cine ştie ce pricini.
Într-una din zilele de vizita la Bucureşti, ca deobicei, a mers la birt "La Profir". Era plin ochi. Chelnerii, care-i luase seama, că era un client cu dare de mâna, de cum l-au văzut au făcut pe dracu-n patru şi i-au aşezat într-un colţ o măsuţă nu mai mare decât o basma, probabil un piedestal de flori, şi i-au adus ceea ce ştiau că are obiceiul fără să apuce să dea comanda. Văzând atâta clientelă şi curios din fire a întrebat ce se petrece, dându-şi seama că-i ceva mai aparte. "Patronul sărbătoreste zece ani de când a cumpărat birtul şi şi-a invitat prietenii. Aşa că, nene Ghiorghiţă, azi consumaţia e pe gratis, că, de, eşti prietenul patronului." " Prieten eu cu el? Şi mă rog, cine-i patronul?" "Răbdare că o să apară imediat." Si bunicul aproape că nu-şi mai lua ochii de la uşa de unde bănuia că o sa apară patronul. Tare mult dorea să-l cunoască, pe acest „prieten” necunoscut, având bucuria să fie servit "boereşte", că uitase că-i un amărât de ţăran cu treburi şi-şi satisfăcea oarece plăceri, pe aici prin Bucureşti după ce termina treburile. Acum era şi mai bucuros să afle că avea un preieten, care-l stima, fără ca el să ştie.
Sosi, în sfârşit, clipa mult aşteptată, anunţată de meseni cu un ropot de aplauze şi chiuituri. În pragul uşii, ce ducea spre birouri, apăru patronul, îmbrăcat elegant, străjuit de două cadâne, una blondă şi una brună, cam oacheşă. Bunuicului întai i-a picat ochii pe madame, că avea ceva chemare către ce-i frumos şi gingaş, şi când s-a uitat spre însotitor, să-i pice plombele (oricum nu le avea că avea o dantură de spărgea sâmbure de măslină). S-a frecat la ochi şi mai privi încă odată mai cu atenţie. Nu, nu-i posibil, mai curând o asemănare, că de, se mai întâmplă... Sau s-ar putea să fie fratele geaman a lui Dinu Milogu. S-a dumirit doar când şeful de sală a anunţat că "Domnul Dinu doreşte să vă adreseze câteva cuvinte, rog linişte!" S-a făcut imediat o linişte că se auzea paianjenul ţesând. După ce a tras un fum din trebucul ce-l purta în mâna înmănuşată a prins a vorbi. Vocea a recunoscut-o imediat; era a lu’ Dinu Milogu şi nu se înşela că de multe ori au stat de vorbă.
Când „domnul Dinu” a treminat spiciul toţi s-au ridicat în picioare şi au aplaudat şi aclamat pe vorbitor, numai el a ramas pironit pe scaun, cu îmbucătura încă neânghiţită. Un chelner s-a apropiat şi l-a intrbat la ureche: "Nene Ghiorghiţă, ori iţi e rău?" Simţea că-l apuca năbădăile şi ăsta nu-şi vede de treburi îl întreabă tâmpenii. "Ba foarte rău drăguţă şi nu-mi trece decât dacă patronul are plăcerea să vină la masa mea." "Se face nene. Mă duc să-i spun dorinţa dumitale" şi s-a trezit cu patronul la masa lui cu însotitoare cu tot. Bunicul a înghitit imbucatura pe care uitase s-o mai mestece şi, când „patronul” l-a salutat cu tot respectul şi o adâncă plecăciune, doar atat a spus: "Tu?.." holbându-se ca apucatul la personajul din faţa lui rămânând cu ochii pironiti pe chipul lui. Nu, nu-i greşeala el este sigur, Dinu Milogu, confirmare venind şi din partea celuilalt. "Da, Ghiorghiţă... Hai pân' la mine în birou" şi făcu semn unui chelner să-i mute tacâmul în biroul lui. N-a avut încotro, mai ales că madamele l-au luat gingas de câte un braţ, flancându-l, şi l-au urmat în biroul somtuos, că-l facuse pe bietul bunicu’, şi asa năucit de întamplare, să rămână tablou.
După ce a luat loc în fotoliul indicat, Dinu s-a aşezat alături şi, fără altă introducere, a început povestea:
„-Draga nea Gheorghiţă, să ştii că am fost, în tinereţele mele, tare sărac , un copilandru, căruia abia îi mijise tuleile sub nas, venit de la ţara din Oltenia, când razboiul era în prag. Muncieam pe unde apucam, munci la rupere de oase şi caştig puţin. Într-o zi făcând un pariu cu alti colegi de muncă cine câştiga mai bine timp de o săptămână, m-am apucat să caut şi alte slujbe, de nici nu mai dormeam noaptea, dar tot cam fără bani. Se apropia ziua sorocită şi nu prea câstigasem mare lucru si ca orice oltean ambiţios şi de frică să nu piard pariul mi-a venit ideia să mă apuc de cerşit în colt la Colţea, unde văzusem pe unii care aveau un ban în palmă. La început nu pre mă băga nimeni în seamă şi nu câştigasem decât doua monede şi alea de la nişte coconete cam zbârcite, care mă priveau cam pofticioase. Atunci mi-a venit ideia să zic şi ceva, să stau aşa ca mutu. Încet, încet am compus cunoscuta-mi "poiezioara", e drept nu prea academică, dar, încet încet, a prins, lumea mă privea cu alţi ochi şi-mi aducea o gramadă de bani. Bineînteles că am câştigat pariul, mai ales că ce câştigasem într-o săptămână acum câştigasem într-o zi. Aşa că m-am lăsat de muncă şi am început să cerseasc zilnic până într-o zi când m-a văzut un consătean, oltean de-al meu, şi am simţit că-mi crapă obrazul de ruşine. Aşa am hotarat să îmi schimb locul de cerşit, în altă parte, că Bucureştiul e plin de olteni şi mai ştii,.. iar dau nas în nas cu un altul. M-am urcat în tren şi cerşind din compariment în compariment (niciodată nu am înteles de ce naşu' nu-mi cerea biletul) aşa am ajuns şi la Buzău unde în fiecare sâmbătă şi duminică m-am înfiinţat în Piaţa mare. In restul săptămânii cerşeam în alte oraşe. La Buzău am prins şi ceva rădăcini la o româncă mai darnică. Afacerea mergea şi am prins chiag, dar mă purtam tot îmbrăcat cu haine luate de la solduri şi curăţel să nu atrag atenţia. Dar mă tragea inima tot la Bucureşti, unde stam cel puţin una două zile pe săptămână.
Într-o zi de iarna geroasă am vrut să intru în birtul ăsta să beau un vin fiert să-mi încălzesc oasele. La usă un chelner, după ce m-a măsurat din cap în picioare, m-a oprit, vezi doamne ca nu eram îmbracat decent. Tare mult m-a necăjit păţania şi atunci mi-am propus, să fac pe dracu-n patru, să pun mâna pe birtul ăsta, să intru în el când vrea rânza mea şi mai ales să-l las pe drumuri, cum eram eu, pe nemernicul ăla de chelner, să cerşească la fel ca mine.
Nene Ghiorgiţă, m-am pus pe treabă vârtos, ca olteanul ambiţios. Mai întai am cătat să aflu al cui este, cum îi merge afacerea şi multe alte socoteli. Aşa am aflat că proprietar este unu’ Profir Burhală, priceput carciumar, plin de bani, dar cum Dumnezeu le orânduieşte pe toate după vrerea Lui, avea şi un mare necaz; avea doar o moştenitoarea cam tânta, şi pe deasupra slută şi urâtă că se speria şi soarele când ieşea afară. Bieţii oameni erau înnebuniţi că nu scapă de tută din casă, nimeni nu se încumeta s-o ia de nevastă, chiar dăcă o îmbrăcau în aur. Vezi, nene, aşa cum îţi spuneam, Dumnezeu le aranjează pe toate. Aşa a fost să-mi fie scris. Şi ce dacă era urâtă şi tântă, cu atât mai bine pentru mine, ba din cotra era un atu în plus. Noaptea şi muma păduri e zână frumoasă şi, atunci, am hotărât că ea este norocul meu.
Am început să dau târcoale casei, îmbrăcat la trei ace cu garoafă la butonieră, plimbandu-mă, dinadins, pe trotuarul de vizavi cât era ziulica de mare, mai ales să atrag atenţia fecioarei. Safira, fata birtaşului, aşa o chema, m-a văzut o dată, de zece ori, ba mi-am scos palaria, cu o plecăciune până la pământ când am zărit-o, ca din întâmplare la fereastră, pitită după perdea, Azi aşa mîine la fel, ba am trecut pe trotuarul de alături şi într-o zi m-am oprit puţin salutând-o cu o uşoară reverenţă. Şi uite aşa i-am căzut cu tronc fetei, şi pe zi ce trecea, eu o salutam reverenţios, ba chiar am început să-i trimit şi bezele suflându-i-le din palmă. I-a spus mă-si şi aceasta la inştiintat pe barbată-su, care, după ce m-a văzut, greu s-a lăsat înduplecat să mă abordeze aşa „ca din întamplare”. "Ce, dragă, crezi că ăla este chior? Uitate ce chipeş îi." Cica le-ar fi retezat-o, din câte mi s-a destăinuit la un pahar în plus. Dar la insistenţele femeilor s-a lăsat înduplecat că ştia că Retuţa lui nu o să-i dea pace până nu face ca ea. Ca din întâmplare într-o zi ne-am întalnit în parc pe o bancă la umbră, şi ca oamenii, am schimbat câteva vorbe. A doua zi iar ne-am găsit pe aceiaşi bancă şi tot aşa aproape o săptămână zilnic, până când nenea Profir, aşa îmi ceruse să-i zic, m-a invitat acasă să mă cinstească, aşa cum se cade pe o caldură de foc, cu o înghetată, „făcuta de fie-mea”, lucru pe care atâta aşteptam, cu toate ca m-am lăsat cam greu comvins... „Fie, nene Profir, aşa că îmi eşti tare simpatic, dar numai odată să nu deranjez”, am zis şi am luat birja din colţ.
De atunci nu am mai plecat din casa lor, iar eu vedeam în Safira, nu urâta şi tâmpa, care de cum scoatea o vorbă da cu măciuca-n oale, ci averea din cârca ei. Îmi deveni, chiar, dragă. Avea un suflet tare mare şi bun şi mă iubea din tot sufletul ei.
Între timp a trebuit să îmi fac şi o poveste a mea, că doar nu era să-i duc în Oltenia la bordeiul ălor mei. Aşa că am înjghebat o poveste, cam tristă cu moartea părinţilor, şi eu unicul lor copil am rămas pe drumuri că avera mi-au tocat-o nişte rude, poveste care i-a impresionat tare mult.
Spre toamna am făcut şi nunta. După nuntă, dupa ce mi-am plimbat nevasta în luna de miere, pe banii mei, că aveam din cerşit destui, i-am propus socrului să mă ingrijeasc eu de birt, că ar fi cazul să stea să-şi tihnească bătrâneţele. I-am spus ce aveam de gând să schimb la birt, lucru ce i-a plăcut şi s-a învoit. Rare ori mai venea pe la birt, încredinţat că-l dăduse pe mâini bune. Am pus osul la muncă şi în jumatate de an i-am dovedit că mă pricep, am făcut unele investiţii şi am îmbunătăţit localul şi meniul, iar birtul mergea acum mai bine, ceea ce l-a bucurat tare mult. Apoi i-am sugerat că mai bine ar fi să stea liniştit lângă Retuţa lui, să-şi crească nepotul sau necpoata care era pe drum şi să-mi vândă, chipurile, mie localul, oferindu-i ceva bănuţi, cam la jumătea valorii, adică ce s-a investit tot pe banii lui. A acceptat, ba mai la putin, că restul era zestrea Safieri. Mai tarziu m-am felicitat că am avut aceata ideie, când după nici un an jumatate pe scumpa mea nevastă, fiind la Cotnari, la vremea culesului de vie, a inţelpat-o o viespe, a inceput să i se umfle capul de crăpa pielea şi în cateva ore, până să ajungem la spital, din cauza înţepăturii, asa cum mi-au zis doctorii, s-a petrecut în lumea celor drepţi, lăsându-mă să-mi cresc singur copilul, care după vreo şase luni a murit şi el de oreon.
Pe chelnerul care nu m-a lăsat să intru, văzând că-i ăl mai bun, l-am ridicat la rang de şef de sala, şi ca drept răsplată că m-a ambiţionat.
Cu toate astea, îmi intrase în sânge plăcerea cerşitului şi tot veneam la Buzău, sâmbăta şi dumineca, mai ales că îmi găsisem acolo o văduvioara, care era tare frumoasă şi focoasă. De cerşit cersesc acum din plăcere, altfel simţeam că îmi lipseşte ceva.
Într-una din zilele, pe când eram în Piaţa mare îmi făcea „concurenţă” un băiţel. Mi-am băgat mânele în buzunare şi priveam la el cum cerşea. Nu prea avea sorţi de izbândă. Toată ziua l-am privit şi cănd să plece, ştiind că nu prea „câştigase” mai nimic, l-am chemat la mine. I-am dat o sută de lei, mai să n-o primească. Mi-a plăcut baiatul că era tare fâsnet şi simţitor. A doua zi ne-am întâlnit iar. Respectos m-a salutat: „Săru-mâna Domnule!” L-am chemat la mine şi l-am învăţat cum să câştige simpatia trecătorilor şi cum să se chivernisească şi să pună bani de-o parte, pentru zile negre. În prezenţa lui nu mai cerşeam, ci doar stam şi-l priveam. Într-un fel l-am adoptat şi mai tarziu l-am adus la Bucureşti, l-am prezentat socrilor ca pe copilul adoptiv, si spre surprinderea mea, l-au adoptat cu drag şi ei. Am mers la un avocat şi m-a ajutat să-l adopt ca pe copilul meu, mai ales că el nu-şi stia părinţii fiind de la orfelinat. Nicuţă, asa il chemă, e un copil bun şi ascutător, învaţă bine şi ca mâine o să-l dau la facultate. Stai să-l chem să-l cunosti....”
Dinu a plecat să-şi cheme flăcăul să se laude cu el, iar bunicul a ramas pironit locului de nemaipomenita poveste pe care abia o aflase.

Ani de zile s-a intalnit in Piata Mare cu Dinu, dar nu-şi mai vorbeau ca altă dată, iar bunuicul îi răspundea discret la salutul ceremonios al lui Dinu. Din când în când încerca să-i dea un bănuţ, ca oricărui cerşător, dar Dinu îşi retrăgea mâna, sau se ferea din calea lui, pânâ intr-o zi .... Dinu a dispărut şi nimeni nu a mai auzit de el.

REÎNTÂLNIREA

Mai intai a vrut să comande o oranjandă, ca atunci cand cu matuşa Elvira şi nenea Tache a ieşit pentru prima oară la o cafenea. Doamne cum mai trec anii, parcă ieri avea şaptesprezece ani, impliniţi, iar tăntişor a vrut s-o scoata în lume, ca doar este şi ea acum fata mare. Parcă la masa din coţ au stat, masa unde acum stau o pereche ce işi vorbesc şi râd cu pofta. La masa vecina l-a vazut pe el şi privirea îi era atrasă ca un magnet de chipul tânărului cu ochii ca azurul dimineaţa.
-Serviţi ceva? auzi ca prin vis vocea barmanului cu inflexiuni armonioase de tenor. Ridica privirea şi intalni ochii barmanului, care se uita la ea de parca s-ar fi uitat printr-o sticla goală. Ochii îi scanteiau altfel decât la un om normal. Avea ceva din răceala şi fixul unui ochi de şarpe, ceva care te infiora. Simţi un fior de parcă ar fi fost himnotizată. Şi ochii ăştia, ochii ăştia...
Nu mai ştia ce-i cu ea şi nici ce doreşte. Poate că mai bun ar fi fost un lichior de cacao, cum a baut la tanti Vera, lichior făcut de mâna ei şi i-a plăcut tare mult. A băut atunci un paharel, ea care nu pune picatură de alcool în gură. Nenea Titel a păcălit-o atunci susţinând ca nu-i alcool, dar mai tarziu a simţit efectul lui. Se moleşise de-a binelea şi vorbea fără sfârşit. Simţea că pluteşte iar corpul era cuprins de o căldură tare plăcută. Ar mai fi vrut un păhărel numai că i-a fost frică să nu se facă de râs...
-Da, un lichior de cacao, se trezi comandnd.
Barmanul îi mai aruncă o ultimă privire, parcă ceva mai omenească şi pregati comanda. Lucara ca un automat că puteai să-i prevezi următoarea mişcare. Pe Maria mişcarile lui o atrageau şi că aproape nu-şi mai deslipea ochii de la el decât când mai arunca o privire spre masa din colt. Acolo pereche de îndrăgostiţi se apropiase unul de altul într-o imbrăţişare tandră şi parcă se vedea pe ea în braţlele lui Nicuţă. I se făcu dor de el şi mai scoase încă odată fotografia, o puse pe masa şi privi lung chipul ce-i zambea etern.
Barmanul puse paharul pe masă în faţa Mariei şi deodată ramase pironit cu privirea pe fotografie. Automatul din el s-a stricat, ceva l-a blocat. Rămase cu ochii pironiţi pe fiotografe. Maria sesiza scena şi împinse uşor fotografia către el, gest pe care nu şi-l explica.
-De unde aveţi poza asta? intrebă aproape brutal barmanul, ceea ce o înfiora şi mai tare pe Maria, retrăgându-şi instinctiv mâna cu fotografia. Barmanul o prinse de mână. Acesta o privea ţintă de parcă vedea o fantomă, dar în privirea lui licarea ceva, o luminiţă mai vie şi deodata Mariei i se păru că acest licăr îi este cunoscut.
- Chiar de la cel din poză, spuse încercând să scape mâna din strânsoarea bărbatului. Ceva o reţinea să ducă gestul până la capăt. Simţea căldură mânii catifelate , aşa cum nu mai simţise demult. Ah Nicuţă pe unde o fii, se trezi că o furgeră un gând.
Deveni dintr-o dată visătoare şi simţi nevoia sş se spovedeascş.
-Era, chipeş, aşa cum vedeţi că arată aici, galant, elegant şi curtenitor. Ştia să cânte şi să recite dumnezeieşte, mai ales din Minulescu, Coşbuc şi Eminescu. Când îincepea el să recite sau sa cânte până şi stelele stăteau pe loc. Pe el îl aştept acum... Ne-am inţeles că indiferent de ce se va întampla cu noi să ne întâlnim aici la aceasta dată. A fost primul meu iubit... Sper să vină...
Maria plutea în anii tinereţii ei neîmplinite, cu o iubire fără final şi un iubit aşteptat.
-Ea venea de la moară
Si jos în ulicioară
Punandu-si sacul...
Maria intepeni. Nu-i venea să creadă auzului. Un singur om, el Nicuţă al ei, cel atât de mult aşteptat, ştia cât de mult îi plac aceste versuri şi nu era zi să nu i le recite, asta ca să fie rasplătit cum se cuvine cu un sărut măcar...
Maria ridică privirea spre cel ce recita. Nu-i vennea să creadă. Nu, nu-i adevarat. In faţa ei era alt barman, cu o privire caldă, un zambet larg şi senin. Doamne, cât de oarbă a putut fi. A venit la întalnire aşa cum stabilise. Cât de repede au trecut douzeci de ani! Ce înseamnă trecerea anilor! Ea se aştepta să vina cel din fotografie şi numai pe el îl vedea. Acum în faţa ei era acest barman care recita tot la fel de frumos versurile îndragite. Alt om, alta privire.
-Nicută?...
-Da, Maria, eu în carne si oase...
Maria ridica privirea şi se vazu în oglinda de deasupra barului. Doamne, cât a îmbătrânit, cât s-a schimbat, că Nicută nu a recunoscut-o încă de la îinceput. A fost nevoie să vadă fotografia... Trec anii şi sunt neiertători şi haini. Ce n-ar da să fie iar ca acum douzeci de ani. Si pe Nicută l-ar vrea la fel. Dar ceasul vieţii nu poate fi dat inapoi.... anii trec si sunt neiertatori şi haini.
Nu ştia ce să mai spună şi să facă. Mânile se mişcau necontrolat, ba căutânde ceva, dar ce, în geantă, ba învârtea paharul din faţă. Ar fi dorit să-l certe pentru dispariţia fără nici un avertisment. Ştia că totul a fost calculat, pentru că altfel nu propunea aceasta întalnire. Privi spre Nicută şi deodata îl vazu că ceva îl măcina. Freca fără rost un pahar, iar privirea statea ţinta pe acel pahar. Ceva în sufletul lui se sbătea, ce-l chinuia groaznic pentru că pe chipul lui se citea suferinţa. Ce să mai lungim vorba, el acum căuta modalitatea de a se justifica pentru "fuga " ruşinoasă de acum douzeci de ani. Privi la pendula de langa uşa de la intrare.
-Peste o ora am sa ies din tura. Maria, cate am sa-ti spun?...
-Si eu, Nicuţă, se trezi Maria că i se adresează ca atunci, când sub clar de lună se plimbau pe aleile Cişmigiului...
O ora se spune ca nu-i prea mult. Mariei aceasta ora parea sa fie o vesnicie. Tot la cateva secunde privea la pendula si parca acele se oprisera, doar pendului se misca ceva mai lent, iar ticaitul era inervant de rar si tare. O loveau ca un traznet pe creier.
Masa din colt s-a eliberat. Cei doi au plecat incatusati in imbratisarea lor de parca erau un singur trup. Maria le ura in gand fericire si nimic sa nu-i desparta, ca despartirea este tare grea. O stie pe propia ei piele. Atatia ani a asteptat. De multe ori se intreba daca merita. Nicută o parasise ca un las fara nici o vorba. E drept ca la ultima lor intalnire avea un comportament ciudat. Era trist si putin nervos. Atunci i-a venit ideia propunerii sa se intalneasca aici peste douzeci de ani. Oare, ce resort interior ce il facuse sa faca aceasta propunere? Maria atunci nu a stiut.
In sfarsit a trecut ora si noul barman i-a luat, lui Nicută, in primire inventarul cu toata repeziciunea. Nicută s-a întors imbracat la costum, cu trandafir ros la butoniera, şi, galant oferindu-i Mariei braţul, a invitat-o la masa lor din colt. Abia acum Maria a vazut ca masa din colt avea o placuta: REZERVAT. Când a avut timp s-o pună?
S-a asezat pe canapeaua pe colt capitonata cu piele si deoadata s-a simtit ca atunci. N-o mai interesa minic. In sfarsit s-a intalnit cu omul iubit. Au incercat multi dar niciunul nu i-a cucerit inima, ea fiind deja data. E drept asteptarea a fost grea si de multe ori se hotarase sa sfarseasca odata si primul care o va cere va fi acceptat. Dar cand venea momentul se razgandea si iar era singura cu gandurile, sperantele, dar mai ales chinurile ei. Pana la urma era si ea femeie si nu un bot de siga fara suflet. Odata, in tranvai un mos o pipaia pe fundulet. Prima isbucnire a fost sa-l plesneasca si sa-l ocarasca. Pentru moment si-a inchiăpuit ca-i Nicuţă, el o mangaie tandru si in visarea ei se trezi ca ceva placut o moleseste. O senzatie pe care nu a avut-o niciodata si care-i invaluia tot corpul, toata fiinta ei. Utase de tot ce-i in jurul ei, ea plutea in alte sfere, pe alte meleaguri unde nu exista decat fericire si placere. Vatmanul o trezi din visare spunandu-i ca a ajuns la cap de linie. Ea tinea bara in mana iar mosul disparuse. A coborat fara sa stie incotro s-o ia. S-a urcat in primul tranvai care pleca si a coborat la statia Rebreanu.
- Nicută cum ai putut?..
Intentia a fost sa-l certe dar intalnindu-i privirea s-a oprit. Acesti ochi cereau iertare si indurare.
-Stiu ca esti suparata pe mine, dar cred ca venind azi aici, inseamna ca ai puterea sa ma ierti. Maria sa stii ca nu am fugit de tine. In noaptea despartirii noastre nu am pus geana in geana. As fi vrut sa vin la tine si sa-ti spun adevarul. Dar ceva ma retinea. Nu ca nu as fi avut incredere in tine ci pentru ca vroiam sa te feresc de o suferinta si mai mare, o suferinta aproape mortala.
Nicută ii mangaia mainele peste masa. Ar fi vrut sa o tina in brate, asa ca la ultima lor intalnire.
-Maria, atunci nu de tine fugeam ci de securitate. Planuisem cu un prieten sa plec, mai ales ca imi aranjase ceva la Paris. A doua zi am fugit si dupa multe peripetii am ajuns în Parisul mult visat. Tot timpul ma gandeam daca securitatea stia de legatura noastra si daca nu ai fost cumva arestata. Speram sa nu fie asa. La Paris nu a fost asa cum ma asteptam si dupa circa noua luni, de chin şi ezitări, m-am hotărât şi printr-un prieten de nadejde ti-am trimis o scrisoare. Mi-a spus ca adresa nu mai exista ca acea casa a fost demolata. Nu stiam unde sa te mai caut. Am incercat la liceul tau dar deja dadusesi bacalauratul si nu mai avem cum sa te gasesc. Dupa ce treburile s-au schimbat aici m-am intors. Am fost tare fericit sa gasesc acest local in picioare, cu toate că aflasem de demolarile masive pe care le făcuse comuniştii. Ma rugam la Dumnezeu sa nu fie demolat si iaca Dumneze, Dumnezeul nostru al iubitilor, mi-a ascultat ruga si-i aduc multumiri. Am facut tot posibilul sa ma anagajez aici si sa te astept. Iaca acum asteptarea mi-a fost rasplatita. Te am alaturi si pot sa te strang la pieptul meu.
Nicută o cuprinse cu bratul si o stranse la piept cu un usor tremur de emotie. Cat de mult asteptase aceasta clipa ca nici nu mai spera. Mereu o vedea pe Maria cu o droaie de copii in jur si cu un sot bardahanos si cu o moaca de betiv. Acum era alaturi de el si nici nu indraznea s-o intrebe despre viata ei, despre trecerea acestor ani...
-Mihai, hai sa plecam de aici...
-Da iubirea mea, mergem unde vrei tu...
-Hai la tine, ca eu stau intr-un apartament cu parintii. Ai dreptate atunci eram pe mutate. Casa a fost demolata iar asta l-a afectat enorm pe tatal meu care o facuse cu mainele lui si numai el stie cat de greu i-a fost.
-Numai ca eu stau intr-o camaruta cat un chibrit.
-N-are importanta, o masa si doua scaune unde sa taifasuim si sunt deajuns.
Pe drum Nicută a cumparat ceva dea le guri, o sticla de sampanie dar si una de lichior de cacao.
Camaruta era mica undeva pe Carol la ultimul etaj al unui bloc. Abia te puteai misca intre micul pat, masa din colt si chiveta de dupa usa. Nicută a asezat masa punand la mijloc un sfestnic din argint cu doua brate in care a infipt doua lumanari; una alba si una roz. Cat ai clipi din ochi a aranjat un platou cu ceva mezel, branzeturi si rosii, a pus sticlele pe masa si pahare adecvate pentru fiecare bautura in deptul fiecarui tacam.
-Zic sa inchinam in cinstea reantalnirii noastre. Ce doresti Maria?..
-Normal ca sampanie...
Dopul pleca din sticla cu zgomot ce o facu pe Maria sa scoata un usor tipat si sa-si prinda capul intre maini. Apoi se lipi de Nicută care turna in pahare. Lua paharul si-l privi in lumina becului. Bule mici se ridicau incet la suprafata. Atunci isi imagina, o clipa ca acele bule sunt incarcate cu fericire si-i veni sa le soarba pe toate. Sa nu scape niciuna. Duse paharul la gura si bau dintr-o suflare tot continutul de lichid ce o pisca placut in ceru gurii. Dintrodata devni vesela.
- Nicută canta-mi ceva, ce stii tu mai bine, parafraza vechiul cantec.
Nicută isi drese glasul si incepu sa cante abia soptit La casuta cu zorele.
Maria s-a asezat pe scaun invitandu-l sa ia loc pe celalalt scaun.
-Sa gustam ceva, a propus Maria, nestiind ce sa faca mai intai. Nicută printre imbucaturi mai recita cate o poezie sau canta franturi din vechi cantece. Nu le uitase dovada ca le repetase mereu.
Timpul trecea acum cu repeziciune. Afara incepuse sa apuna soarele. In camaruta se facuse zaduf, iar Nicută a dat sa deschida fereastra.
-Nu Niculită, nu deschide, ca mie mi-au ingetat picioarele. Mai bine ma urc in pat.
Mai sa fie, sa-i inghete picioarele acum in miez de vara, in luna lui cuptor? Nicută a inteles mesajul.
-Urca daca vrei si fa-te comodă.
-Nu vreu sa-mi sifonez rochia şi sper ca nu te superi daca o scot.. si incepu sa se dezbrace de rochia, pe care acum Nicută vazu ca-i roz, culoarea lui preferata.
Miaria se urca in pat si ii facu si lui loc.
-Scuze, am sa vin si eu langa tine ca azi am stat numai in picioare si ma doare groajnic mijlocul.
-Vino alaturi iubite...
Lui Nicută ii trecu prin cap versurile lui Minlescu:
"Si-asa, tacuti
Ca doua umbre,
Trintiti pe maldarul de flori
Sa-ncepem slujba-n miez de noapte
Şi miine s-o sfirsim in zori!" dar nu a avut putrere să spună cu glas tare.
Maria s-a cuibarit la pieptul lui. Un usor tremur facea sa-i vibreze tot corpul. Nicută o tine strans in brate simtindu-i repiratie calda pe pieptul desgolit, pe care mana catifelata a Mariei il mangaia usor...
Pe Maria o cuprinse o neliniste, sau poate chiar o teama. Era in pat cu un barbat, pe care il asteptase atata amar de ani dar nu-si explica ce resort o impunse se la acest gest. Prea usor a venit in camaruta lui si acest gand o facu sa tremure, cu toate ca era constienta ca nici un pericol nu o paste. Deodata se ridica in cot apasand cu degetul pieptul lui Nicută, in dreptul inimi, il intreba energic:
-Asculta, Nicută, ce te-a facut sa dispari, atunci, asa fara nici un avertisment? Vreau mai multe lamuriri. Sunt convinsa ca imi ascunzi ceva. Nu stiu ce dar am acest sentiment.
Nicuţă privi spre Maria nevenindu-i sa creada ce auzise. Era convins ca Maria il iubea fara nici un fel de retinere, dovada asteptarea ei. Iar acum deodata sare ca o leoaica pe el si-i cere socotala. Oare e bine sa ii spuna toate povestea vietii lui? Sa-i spuna adevarul crud?..
-Maria, oare nu ai incredere in mine? Toti acesti ani, sa stii, ca numai la tine m-am gandit. Am intalnit o multime de femei, dar eu numai pe tine te vedeam si numai cu tine imi vedeam viitorul. Nici nu-ti inchipui cat de dureros este cand vezi cum ti se naruie visele, cum vrei sa faci ceva si nu poti. La un moment dat imi pierdusem orice speranta sa te mai intalnesc si simteam ca imi pierd mintile, iar tu acum... Dar imi faceam singur curaj si-mi reveneam... si iar speram ...
-Nu te supara Nicută dar este important pentru mine sa lamuresc aceasta. Nu inteleg cum ai putut sa nu ai incredere in mine si sa fugi pur si simplu.
-Nu de neincredere era vorba ci mai mult de teama sa nu ti se intample ceva rau. Eu trecusem deja prin multe nenorociri si nu vroiam sa-ti pricinuiesc si tie. Chiar Maria vrei sa stii viata mea? Te avertizez ca nu-i chiar ...
-N-are importanta, eu oricum te iubesc si te voi iubi mereu...
Nicută s-a ridicat, si-a pus un pahar de apa si asezandu-se pe marginea patului, privi lung la Maria si mangaind-o pe par spuse aproape soptit:
-Daca asa vrei tu, atunci fii pregatita sa auzi ceea ce s-ar putea sa nu-ti placa. In seara in care te-am intalnit la Cafenea eram tare necajit, ba chiar disperat. Aflasem in aceiasi zi doua nenoriociri. Stii ca o nenorocire nu vine niciodata singura. Dar sa incep cu inceputul.
Mama mea a murit de tetanos dupa ce s-a intepatat într-un cui, pe cand eu aveam cateva luni. Tata era mai mult beat de necazul ce se abătuse peste el, aşa că am fost crescut de bunicii dinspre mama, caci tatal meu nu avea familie. Dupa câţiva ani a murit şi el de ciroză. Apoi, pe cand aveam vreo trei anişori am ramas fără bunici care au pierit in casa care a luat foc de la un godin incins.
Nu ştiu cum am ajuns să cerşesc in piata din Buzău, unde m-a întâlnit un cersetor care ma luat la el, la Bucureşti, şi aici n-ai să mă crezi, el nu era chiar cerşător. În Bucureşti avea un birt, era proprietatea lui, jumate moştenită de la nevasta care-i murise înainte de a-i face un mostenitor. Avea însă mania de a veni la Buzău la cerşit, unde avea şi o ţiitoare, o văduvă, pe care o respecta foarte mult. M-a luat acasă i-a convins pe socri să mă ia de crescut şi mi-a pus la dispoziţie toate ca la propiul lui copil. Am fost crescut ca în propia-mi familie. Chiar şi socri, acum „bunicii” mei mă adoptase ca nepot. N-am dus lipsă de nimic.
Toate au mers bine pana cand tatalui meu i-au luat comunistii cafeneaua. Da cafeneaua aceia, ca si asta de acum unde eu sunt barman, deocamdata, a fost a socrilor lui, apoi a tatalui meu. Dupa ce a fost expropiat tatal meu a plecat in lume si nu s-a mai auzit de el. Bunicii m-au crescut, m-au educat si fiind in anul doi la facultate intr-o sedinta UTM un coleg, care mai tarziu am aflat că era fiu de legionar, ca sa se puna bine cu partidul m-a demascat ca sunt fiu de capitalist si am fost dat afara. Toate incercarile mele de a fi reprimit s-au lovit de un zid. Acasa, cand au aflat bunicii ce am patit au incercat pe toate caile si cu toate mijloacele sa fiu reprimit, numai ca din aceasta alergatura ei au descoperit cine a fost in realitate tatal meu; un cersator care ca sa se razbune ca nu a fost primit intr-o zi in birt si-a jurat sa puna mana pe el. A facut tot posibilul sa intre in gratiile ficei lor, care de ce sa nu recunosc nu era o frumusete si prin casatorie a devenit proprietarul cafenelei. Intr-un moment de desnadejde, bunica si-a pierdut cumpatul si mi-a spus, spre groaza bunicului, intreaga grozavie. Pe langa faptul ca eram dat afara din facultate am aflat cu stupoare ca nu sunt nici de vita nobila asa cu aveam convingerea. Iti inchipui ce era in sufletul meu. Atunci ai aparut tu ca o raza de soare, dar aparitia ta a fost dupa ce eu ma hotarasem sa o sterg peste... Îmi aranjasem deja ploile. In noaptea cand ti-am propus sa ne intalnim, aici, peste ani, indiferent de ce se va intampla cu noi, eram convins ca te-am pierdut, cu toate ca de multe ori imi facusem planul cum sa mi te regăsesc.
Am ajuns dupa multe peripetii si pericole in Franta. Aranjasem sa fiu asteptat si ajutat sa pornesc pe un nou drum. Dar vezi oamenii nu se tin de cuvant. M-am trezit intr-o lume singur, fara nici un pic de sprijin decat ca vorbeam bine limba. Am incercat toate variantele. Marea mea greseala ca de aici am plecat fara acte si acolo a fost greu sa procur. Am vrut sa continui studiile dar fost aproape imposibil. Intr-o zi am intalnit intr-un bristou un tip care facea recrutari pentru legiunea straina. M-a incantat si cum eram disperat am acceptat. Între timp am aflat ca şi bunicii, aflând de fuga mea „m-au dezmoştenit” şi au adoptat un nepot, care mai tarziu le-a făcut viaţa amară. Aşa am rămas singur pe lume, fără de căpătâi. Vai de mine ce viata de caine am dus în legiune. Maria, sa stii ca tot timpul numai la tine m-am gandit. De multe ori mi-a incoltit gandul sinuciderii, dar icoana ta ma urmarea peste tot si imi dadea sperante.
De cum am aflat ca ma pot intoarece, ca dictatura a fost inlaturata, am venit imediat. Am cautat cafeneaua noastra si nici nu-ti inchipui cat de fericit am fost sa o gasesc aproape ca atunci cand ne-am intalnit aici ultima oara. Am facut tot posibilul sa ma angajez si cu mare greutate am reusit. Acum ma lupt pe toate caile sa mi-o recuperez, iar acum ca te-am reintalnit, ma voi lupte si mai abitir. Acesta este cuibusorul nostru si acum il doresc si mai mult.
Maria ramase tacuta si ii parea rau ca il provocase pe Nicută sa spuna scurta, dar dureroasa istorioara. Acum in fata ei era iubitul pe care de atatea ori il visase alaturi. Il cuprinse in brate si buzele ei se alipi de ale lui intr-o patimasa sarutare.
Da, il dorea, asa cum l-a dorit in lunga ei asteptare...